miercuri, 22 noiembrie 2017

Dimineaţă cu pâine prăjită şi Jan Hus

Zorii mă găsesc trează. Mă ridic din pat, îmi fac cafea şi, revenind în cameră, reiau aventura lui Jakub. Nu ştiu ce-mi place mai mult.
Îmi place surpriza (nu doar pentru mine, dar şi pentru el) a ceea ce urmează să trăiască? O să-l salveze cineva în ultima clipă, cum se întâmplă în filmele americane? nu... nu mă aştept la asta, e un roman ceh, nu un film de acţiune de duzină... ce prejudecăţi! nu? în realitate, în viaţă adică, ai înghiţi orice sirop, oricât de greţos, numai ca moartea să fie driblată prin orice mijloace, oricât de neverosimile) sau, rămas fără oxigen, o să-şi dea duhul în spaţiu?
Sau îmi plac incursiunile în trecut? Trecutul, cu toate supărările şi tristeţile lui (căci rareori oamenii se gândesc în trecut la lucrurile fericite; iar dacă totuşi o fac, plâng şi tot trişti sunt: de ce s-a dus totul? de ce aşa de repede? de ce nu mai e? vreau înapoi!), te ţine totuşi legat de viaţă.

Şi minutele trec... Se face lumină. Întâi cenuşie, apoi tot mai albă. Pe fereastră văd găinile sprintene, ciugulind prin noroaiele bătăturii cine ştie ce, şi pe Urechi-Albe căţărându-se în călin (apoi ştiu că urcă pe acoperişul casei, de unde, ţup!, în pod, unde e cald). Cuţoaica doarme colac la picioarele mele. Îmi simt pleoapele grele. Aţipesc? Orele de insomnii şi frământări nocturne îşi spun cuvântul. Dar Jakub mă trage de mânecă. Mă scutură tare şi redevin deşteaptă. Biografia lui în desfăşurare încă - dar înglobând şi un trecut pe care, când îl parcurgi, eşti vizitat de o plăcere tristă - are efectul de trezire al unei ceşti mari de cafea neagră, amară şi cu o aromă atât de savuroasă!!!

Mama îşi târşâie papucii pe podeaua holului. O aud întotdeauna când iese din cameră (chiar dacă dorm, apariţia ei mă face întotdeauna să tresar), îi cunosc bine de tot mersul bătrân, ştiu zgomotele surde care îl însoţesc, ştiu ritmul inconfundabil al paşilor ei obosiţi chiar şi după un somn bun, de opt ore. Cât stă la baie, eu alerg în bucătărie şi-i pregătesc orezul cu lapte. I-l pun pe măsuţa din cameră, apoi aduc punga uriaşă cu pastile şi-i pregătesc tratamentul, i-l aşez lângă farfuria cu orez cu lapte. Printre gesturile rapizi, mărunte, mecanice, binecuvântez liniştitoarea rutină!

Îmi pregătesc şi eu micul dejun, iau farfuria cu mine în cameră şi mă întorc la eroul meu. Ce s-a mai întâmplat în copilăria lui, de-a ajuns azi în acest punct? Dar iubirea lui, Lenka cea infertilă, se întoarce la el?  Omul cu gheata de fier sfârşeşte rău, pedepsit pentru că nu i-a iertat creştineşte pe comuniştii care i-au stricat viaţa, ci s-a răzbunat pe ei făcându-i să cunoască, la fel, suferinţa atroce? Ce se mai întâmplă cu ministrul care în copilărie visa să fie astronaut, iar azi stă într-un fotoliu comod, în costum sobru de om politic, urmărind pe ecrane un zbor spaţial epocal făcut de un astronaut care în copilărie visase să devină astronaut şi chiar devenise?
Deschid cartea şi realitatea din jurul meu se estompează. Sunt pe JanHus.
Deşi viaţa (a ta, a altuia) ar trebui trăită la foc lent, mic, sănătos, eu înghit paginile. Dar atunci când dau de câte un Mare Adevăr (iar asta nu se întâmplă rar), mestec pe-ndelete fiecare cuvânt, îl plimb prin minte, mă fac că uit de el în cerul gurii (cerul gurii - ce sintagmă minunată!), de-abia apoi îl înghit, sorb o gură de ceai de soc (nu mai am voie încă o cafea), pe care mi l-a adus sora mea pentru nevralgii intercostale, şi trec mai departe.

luni, 20 noiembrie 2017

O dimineaţă cu fernet

Eroului din Spaceman of Bohemia îi este oferită o cola şi e întrebat dacă vrea să i se pună în ea şi câteva picături de rom sau de fernet.
Fernet!
N-am mai auzit cuvântul ăsta de mii de ani.
Din copilăria ceva mai târzie, când îmi cumpăram singură ciocolată cu fernet. (În general, ciocolata mare costa 10 lei.)
Habar nu aveam ce înseamnă fernet. Suna bine. Şi cred că şi ciocolata îmi plăcea mult, altfel de ce aş fi ales-o tocmai pe asta dintre multe altele?

Sursă foto, aici




vineri, 17 noiembrie 2017

Azi, la psihiatru

Avem programare la 15.30.
Cabinetul, încuiat. Cu lacăt.
Stăm... stăm... stăm...
Mamarea, în maşină. Noi, afară în frig. Lângă uşa cabinetului.
Se adună pacienţi.

La 16.20 apare doctorul.
Nu se scuză.
Intrăm.
Noi, mai încet - deh, mamarea în baston.
Cineva apare în uşă şi ne spune că trebuie închisă, că domnul doctor a pornit centrala.

În sala de aşteptare, citim ce scrie pe pereţi. Chestii de genul:
"Programările se fac doar în intervalul 15.30 - 19. În rest, mă deranjaţi!!!"
"Nu vă prezentaţi la cabinet înainte de ora 15.30, când deschidem. În caz contrar, nu veţi mai fi primit la consultaţie!!!"
etc.
Eu cu T. schimbăm priviri încărcate de subînţelesuri. O doamnă vigilentă îmi şopteşte la ureche: "Vedeţi că are camere de filmare şi înregistrare..."

În fine, consultaţia a durat cam 10 minute (deşi pe uşă scria că 30), a constat mai mult în fâşâirea hârtiilor pe care le aveam la mine. Mamarea a ştiut perfect cum o cheamă, unde suntem, în ce an şi lună suntem. N-a ştiut ziua (dar, sincer, nici eu - ar fi trebuit să calculez, ştiam că duminică a fost 12).
Doctorul a bâlbâit câteva chestii ultra generale pe care le ştiam deja şi a încheiat:
- 100 de lei!
Ce-i drept, mi-a dat chitanţă...


marți, 14 noiembrie 2017

Din nou, emoţii

Intru la mamarea în cameră, să verific focul la sobă. Arde.
Revin în 10 minute, să verific din nou.

Mamarea, căzută între masă şi pat. Vorbesc cu ea şi nu-mi răspunde. Priveşte fix, în faţă.
Observ că pe ambele mâini are venele plesnite şi e plină de sânge.
Alerg la Cristi, vin băieţii şi, cu greu, o pun pe pat.
Vorbim cu ea, nu ne răspunde. Stă nemişcată, cu ochii deschişi.
Sun la ambulanţă.

Îşi revine, în cele din urmă. Nu o internez.
Îi dau pastilele pentru tensiune, cele pentru epilepsia secundară.
O doare umărul drept, are pometele stâng vânăt, palmele bandajate.
După două ore, îmi cere mâncare.
Acum doarme.

Săptămâna viitoare voiam s-o las cu E. şi să merg acasă pentru câteva zile.
Trebuie să rămân.



miercuri, 8 noiembrie 2017

...

Până azi, a fost acalmie. Deşi au existat momente în care simţeam că situaţia este pe muchie de cuţit.

Am preferat să stau mai mult pe-afară, deşi a burat de ploaie şi nu a fost cald deloc.
Am lucrat în grădină, dar fără relaxare. Am pus tufănele şi am mutat plantele aromatice.

După-amiază, lucrurile s-au calmat.

Nopţile sunt cele mai rele. Îmi vin în minte tot felul de soluţii, dar ziua mă răzgândesc, nu le pot pune în practică. Asta înseamnă că încă mai pot.


luni, 6 noiembrie 2017

Minunile naturii

Un lucru extraordinar care se întâmplă frecvent în perioada asta este trecerea câte unui cârd de gâşte sălbatice. Mai întâi se aude strident gâgâitul lor, apoi apare V-ul perfect.
Uneori zboară la foarte mică înălţime, aproape că poţi distinge culoarea penajului (sau e doar o iluzie)?
Alteori sunt în înaltul cerului.

De fiecare dată, mă opresc din ce fac şi mă uit la ele.


joi, 2 noiembrie 2017

Noiembrie, cu speranţe

După fix zece zile de crize diurne şi nocturne de agitaţie (începând din 18 octombrie, chiar de ziua ei), de câteva zile lucrurile par să fi intrat în matca lor.
Totuşi nu sunt liniştită, am rămas cu spaime.
De câte ori o văd , nu ştiu în ce dispoziţie este şi mă aştept oricând să izbucneasă.

În toiul crizei, pare să nu mai fie chipul ei. Ţipă şi reproşează şi jigneşte, ochii albaştri i se tulbură îngrozitor, trăsăturile i se contorsionează. Orice ai spune, îi sporeşte agitaţia.
Iar după sfertul de pastilă de Tiapridal doarme ore întregi, şi se trezeşte umflată la faţă, bolborosind că nu se simte bine, apoi se culcă la loc.
În tot acest timp, inima mea e cât un purice, mi-e teamă ca sedativul să nu-i facă un rău major.
În cele zece zile, i-am dat de două ori câte un sfert, când am simţit că nu se mai poate altfel.

Azi e veselă, dar într-un mod aproape sinistru, râde şi repetă la infinit aceleaşi lucruri, şi nu mă mai las păcălită, rămân cu garda sus.

Îmi stă inima în loc când îmi spune că şi-a încălzit lapte.
Pun mâna pe cana ei şi, într-adevăr, e caldă.
Deşi de regulă dorm iepureşte, probabil că m-a prins într-un moment în care somnul mi-a fost profund.
Gândul că a umblat la aragaz mă crispează.
De regulă, ţin încuiată uşa la bucătărie. Dar azi-dimineaţă la 5 mi-am făcut cafea şi nu am mai încuiat-o în urma mea. Apoi, la un moment dat, probabil că am aţipit.
Verific obsesiv robinetele din baie şi din bucătărie, aragazul.
Starea de încordare a devenit starea mea obişnuită.

Nu prea am cu cine să vorbesc.
Oamenii sunt curioşi la început, vor să afle povestea.
După care, dacă repeţi, devii plictisitor.
Uneori simt că o să pocnesc pentru că nu pot vorbi. Îl sun pe T., dar deseori e ocupat.
Ies pe drum seara, pe întuneric, şi fac câţiva paşi. Mai calmează.
Plânsul nu mai ajută. Aş vrea uneori să plâng, dar lacrimile sunt blocate undeva şi refuză să mă elibereze.
Ce noroc că am curtea - loc de refugiu şi de liniştire.
Închisă într-un apartament, nu ştiu cum aş face faţă. Închise amândouă... cred că aş înnebuni.